Levigat, copilul nostru din flori

Un şir fatidic de evenimente mici, născute din indiferenţă şi prostie, a dus în 86 la producerea celui mai cunoscut accident nuclear din istoria omenirii. Cernobâlul, s-a demonstrat şi ulterior, a fost o sumă de lucruri cârpite şi asamblate cu forţa într-un întreg şubrezit rapid de timp. S-a improvizat de la bun început, s-au ales soluţiile cele mai simple şi măsurile de siguranţă cele mai ieftine. Iar timpul s-a scurs cu exactitate către dezastru. Ca să fii exact trebuie să măsori timpul cu ceasul atomic, aşa că atomică a fost şi deşteptarea. Oamenii s-au trezit în faţa unei uriaşe întâmplări pe care nu au mai putut-o controla în niciun fel. Şi norul atomic s-a întins şi ne-a umbrit pe toţi.

La o scară mult mai mică, precum într-un scenariu cu buget redus, la Cluj se întinde peste marginile oraşului un lac toxic provenit din decantarea a mii de tone de deşeuri strânse an după an. În timp ce noi trăiam fericiţi, undeva la periferie se macerau toate neîmplinirile noastre, toate idealurile moarte, lucrurile şi bagajele de care am vrut să scăpăm. Şi lacul s-a extins cu fiecare clipă. Substanţa sa a primit şi un nume. Dacă am fi întrebat acum un an şi jumătate trecătorii ce inseamana „levigat”, nimeni nu ar fi putut spune nimic. Era un cuvânt lipsit de sens şi semnificaţie. Între timp ne-am îmbogăţit cu un nou termen. De ce s-a ajuns aici? De ce s-a ajuns să fim înconjuraţi de propriile gunoaie? Tocmai pentru că, la fel cum se întâmpla acum mai bine de 30 de ani undeva mai la nord, am tot cârpit, am tot lipit cu forţa, am tot aruncat responsabilităţile şi deciziile de la unul la altul, somnul nostru a născut monştri. Astăzi, monstrul acvatic este al nostru al tuturor şi ar trebui să ni-l asumăm. Pare un copil abandonat într-o maternitate, iar copilul ăsta creşte şi în curând îşi va striga părinţii pe nume.

În 86, ruşii au încercat de la bun început să ascundă totul tocmai pentru că răul lor părea invizibil, un nor ca oricare altul. În cazul nostru, lichidul nu e gaz, nu e nici incolor, nici inodor şi nici insipid. El creşte şi în curând va înghiţi şoseaua, va acoperi poate şi câmpurile unde se cultiva odată, va urca poate şi scara avioanelor care decolează de aproape. Poate că într-o zi ne va intra şi în case şi ni se va aşeza la masă. Ce le vom spune atunci copiilor veniţi pentru prânzul de duminică?

Pentru că trăim în Ardeal şi ca să îi facem să înţeleagă imediat, le-am putea spune cam aşa: „El e Levi, e şi el unul de-ai noştri!”.