FOTO | Povești din Clujul medieval. Cum încercau calfele și ucenicii „să tragă mâța de coadă!”

Străzile și clădirile Clujului ascund povești fascinante. Lăsate în scris sau doar intuite de istoricii care se încăpățânează să nu le lase să piară, acestea ne aduc în atenție nu doar lupta pentru supraviețuire, ci ne arată că, în ciuda progreselor pe care le-a facut omenirea, există ceva ce nu s-a schimbat. Natura umană.

Foto: Arhiva Bibliotecii Județeană Octavian Goga

Lipsa apei curente, incendiile devastatoare, bolile și epidemiile erau printre cele mai mari provocări ale cetățenilor din Evul Mediu. În ciuda tuturor piedicilor, însă, preocupările oamenilor din acele vremuri pentru o minimă calitate a vieții sunt de netăgăduit.

Un exemplu este igiena care „se afla cu certitudine în centrul comunităților” în Clujul medieval, potrivit istoricului Cosmin Rusu, cadru didactic la Universitatea Babeș-Bolyai. El spune că acest lucru reiese în special din faptul că magistratul orașului achita, „extrem de frecvent”, lucrări de extindere, reparații și reconstrucție a conductelor care drenau, evacuau sau asigurau o anumită comunicare a apei în oraș.

„Pauza” pentru spălat pe cap

Un exemplu inedit care ilustrează preocuparea pentru igienă a clujenilor din Evul Meiu este cel al calfelor şi ucenicilor care beneficiau, din partea meșterilor pe lângă care lucrau, de un timp special pentru spălarea pe cap. Serviciul le era oferit chiar de către soțiile meseriașilor. Dar pe lângă preocuparea pentru curățenia trupească, omul medieval era interesat și de bunăstarea interioară.

Astfel, potrivit istoricului clujean, momentul „spălatului pe cap” era un bun pretext pentru a înlocui timpul dedicat muncii cu o pauză prelungită sau chiar într-o zi liberă. Asta până când au fost „trași de mânecă” printr-o reglementare de breaslă: „Calfele și ucenicii, în zilele în care trebuie să se prezinte în fața soției meșterului și să fie spălați pe cap, să nu profite de acest lucru și să își ia liber toată ziua sau să plece mai repede”, era atenționarea breslei, poate unul dintre primele „regulamente de ordine interioară” din perioada pre-industrială.

„Probabil calfele și ucenicii plecau să fie spălați pe cap când soarele era la două prăjini, nu la trei, pe cer. Este evident că încercau să profite de ocazie și să prelungească orele de rapaus”, explică istoricul Cosmin Rusu.

Dacă astfel de secvențe citadine pot fi imaginate pornind de la reglementarea amintită, este greu de reconstituit în detaliu modul în care aplicau locuitorii oraşului măsurile de îngrijire corporală. În ce măsură toată lumea se spăla, sau de câte ori o făcea, este o necunoscută.

„Dacă e să ne întrebăm ce foloseau pentru spălat, cu siguranță săpun, pentru că deja în veacul al XVI-lea, printre alte bresle se afla și cea a producătorilor de săpun. Dacă un meșteșug ajunge să își constituie o breaslă e un semn foarte clar că cel puțin o generație, dacă nu chiar două, de meșteșugari care practicau aceeași meserie s-au dezvoltat și au multiplicat meșteșugul de aşa manieră încât să aibă nevoie de o organizare corporatistă. Lucrurile se leagă mai mult logic și din păcate mai puțin pe baza informațiilor foarte concrete pe care le avem”, a detaliat istorucul clujean Cosmin Rusu.

Fose menajere de secol XVII

Un alt exemplu care ilustrează preocuparea cetățenilor din Clujul medieval pentru curățenie era amplasarea unor gropi menajere în partea din spate a gospodăriilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală astfel de amenajări pe strada Regele Ferdinand, sub clădirea unde funcționează în prezent Galeriile Ferdinand.

„Primele materiale aruncate acolo erau vase ceramice, recuperate de pe fundul gropii, perfect databile cronologic, din păcate într-o marjă destul de largă, fiind în uz atât în secolul al XVI-lea, cât și al XVII-lea. Gropile erau rectangulare și cămășuite cu scânduri pe cele patru laturi. Le putem asemăna cu fosele septice, foarte, foarte atent construite și intenționat excavate pentru scopul în care erau folosite. Se cobora în ele ca într-un puț al unui lift”, a explicat istoricul.

Lupta cu furia naturii a fost o altă provocare la Cluj. Trei incendii au devastat în mare parte orașul la început, mijloc și sfârșit de secol XVII. Arhitectura inițială a bisericii Sfântul Mihail, cu două turnuri laterale, a fost compromisă de un incendiu și mai timpuriu, iar turnul baroc al lăcașului de cult, ridicat în secolul XVII, a fost victima unui cutremur care l-a pus la pământ, asta și din cauza nepriceperii meșterilor.

Epidemiile și prima piatră funerară

Cele mai apăsătoare provocări cu care s-au confruntat clujenii au fost, însă, molimele, cum ar fi ciuma, lepra, sau chiar sifilisul. Chiar dacă în istoria medievală a Clujului ciuma este cea care a curmat, ciclic, cele mai multe vieţi, prima molimă cu care s-a confruntat oraşul a fost lepra, conform istoricului Cosmin Rusu. Leprozeria oraşului a funcţionat în satul Sfântul Petru, situat în zona unde se află în prezent biserica din cartierul Mărăşti cu acest hram.

O altă epidemie care le-a dat mari bătăi de cap locuitorilor Clujului de acum câteva secole a fost cea de sifilis. „Primele spitale de sifilitici apar în jurul anului 1500 în toate oraşele mari din Transilvania. Cel de la Cluj se afla lângă leprozerie”, spune Rusu.

Astfel, o primă măsură de combtere a răspândirii sifilisului a fost închiderea băilor publice, numeroase în epocă.

Cea mai cumplită boală cu care s-au confruntat, de-a lungul secolelor, comunitățile din Transilvania și în același timp cea din Cluj a fost, totuși, ciuma. Boala se răspândește în zonă din secolul XV. Epidemia din anul 1585 a determinat autoritățile orașului să aprobe înființarea unui cimitir, în afara zidurilor. Este vorba de Hajongard, respectiv Cimitirul Central. Înainte de apariția acestui cimitir, oamenii erau înmormântați în interiorul zidurilor cetății, în apropierea bisericilor.

 

Potrivit lui Rusu, de această epidemie se leagă și istoria celei mai vechi pietre funerare care poate fi văzută astăzi la Cluj și care datează din anul 1585. Acest vestigiu este încorporat în zidul exterior al unui imobil de pe strada Baba Novac. Chiar dacă poate fi văzută de orice trecător, relicva este de cele mai multe ori trecută cu vederea de către plimbăreți sau locuitorii zonei.
Poziția pietrei nu este „in situ”, adică în locul inițial, fiind probabil folosită la reparația sau reconstrucția unui imobil, după o spoliere prealabilă, a arătat Cosmin Rusu.

Istoricul a lansat ipoteza, susținută cu datele unor cercetări de secol XVIII, că mormântul căruia i-a fost atașată piatra a fost cel mai probabil amenajat într-un fost șanț de apărare al orașului, dar care nu mai îndeplinea ulterior acest rol.

„În momentul în care nu mai folosești defensiv un șanț, câștigi în imediata apropiere a zidurilor un teren extrem de valoros. Cercetări din secolul al XVIII-lea vorbesc de înmormântări în exteriorul orașelor, în momente de epidemii sau de foamete, în care mor foarte mulți oameni și nu aveai timp să îi bagi în cimitir, la ritmul în care făceau <<pasul>>”, a explicat Rusu.
Varianta sa este susținută și de săpături arheologice, la care a participat personal, desfășurate în urmă cu câțiva ani sub o clădire din apropiere. Acolo au fost descoperite mai multe morminte, a specificat el.

Inscripția de pe piatra de mormânt, în maghiară, este greu lizibilă. Potrivit specialiștilor, există două variante: fie face referire la două persoane decedate, mamă și fiică, fie la fiica unui cetățean al Clujului. Dincolo de acest lucru, piatra de mormânt se dovedește a fi mai veche decât cea din 1589, situată în partea luterană a cimitirului Hajongard.

Astfel de povești sunt istorisite de Cosmin Rusu în seria de tururi ghidate „Re-descoperim Clujul”, care au loc pe parcursul verii. La cel mai recent dintre tururi, istoricul a vorbit despre „Apă și foc, igienă și poluare, fenomene naturale, foamete și epidemii” în Clujul medieval.

Text și foto: Ovidiu Cornea

Fotografia de arhivă: Biblioteca Județeană Octiavian Goga