Istoria omenirii e compusă și din mirosuri.
Una dintre cărțile care au făcut carieră în anii ’90 se numea „Parfumul” și e scrisă de un tip pe nume Patrick Suskind. Romanul a fost un bestseller, s-a și ecranizat și s-a tradus în peste 47 de limbi ale Pământului. Personajul principal era atât de obsedat de mirosuri și parfumuri, încât devenise capabil să și ucidă pentru a ajunge la ele.
Acest simț, aparent cel mai puțin important dintre toate, e fără îndoială unul care ne definește ca indivizi ai acestei lumi și a marcat progresul nostru definitiv. De curând, un grup entuziast de oameni care iubesc mirosurile și-au propus să înființeze o bibliotecă în care, ca și într-un muzeu, să rămână mărturie peste timp mirosuri pe cale de dispariție. Mirosul unei cărți vechi, sau a unui pub englezesc traditional, sunt adieri care vor dispărea din viața noastră, drept pentru care, dacă am fi loviți de nostalgie, acolo ar trebui să mergem să le regăsim.
Mirosurile familiare sunt cele care, peste ani, vor fi cele pe care le vom căuta cel mai ades. Mirosurile copilăriei spre exemplu devin o adevărată moștenire culturală a celor mai frumoase vremuri pe care le-am trăit, însă problema e cum se pot stoca și tezauriza astfel de lucruri incolore. Aici intervine chimia și geniul unor oameni care vor trebui să desfacă fiecare miros într-o formulă chimica și într-o proporție corectă a componentelor lui.
Stând acum și scriind acest text, nu pot să nu mă gândesc la cât de frumos miroseau tutungeriile din Cluj în anii ’80, cât de complex îmi părea mirosul unui săpun din vest sau cât de diferit mirosea benzina în acele vremuri.
Tudor Runcanu
