Pe 11 septembrie 1868 a apărut primul Abecedar românesc şi s-a numit „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”. După Unirea Principatelor, Ion Creangă, cu ajutorul a 5 institutori: C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a început redactarea cărții ce avea să devină primul Abecedar din istoria învățământului. A fost tipărit la Iaşi în 4.000 de exemplare, iar ulterior a avut 23 de ediţii succesive.
În 1864, Ion Creangă fusese numit, prin decret domnesc, institutor la școala primară „Trei Ierarhi” din Iaşi şi, tot de atunci, acesta a început să strângă materiale despre scriere și citire, mai ales că dascălii aveau o mare problemă cu suportul pentru învăţătură – manualele, respectiv modernizarea și generalizarea alfabetului latin în redactarea lor.
Lui Creangă i-a revenit „partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vorbire al corectei vorbiri”.
Lucrarea care avea să vadă lumina tiparului pe 11 septembrie 1868 a fost apreciată atât de junimişti, cât şi de „Societatea pentru învățătura poporului român”, care a recomandat tipărirea ei.
Abecedarul lui Ion Creangă a făcut parte dintr-o serie de lucrări importante pentru dezvoltarea limbii și literaturii române.
După numai un an de la apariţie, s-a tipărit o nouă ediţie la apariţia, criticul literar George Călinescu afirmând: „Creangă se uni cu cinci institutori, spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste“.
Până la apariţia acestei cărţi se considera că elevul nu poate învăţa concomitent şi scrierea şi citirea. Însă Creangă a avut ideea atât de utilă ca elevii să înveţe prima dată literele „a“ şi „m“ pentru a putea scrie şi citi cuvântul „mama“, după care a introdus, alternativ, vocalele şi consoanele.
Ilona Farkas
