Cu 143 de ani în urmă se năștea la Liveni (Botoşani) cel mai mare muzician român, compozitorul, violonistul, pedagogul, pianistul și dirijorul George Enescu. “Pentru mine a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”, spunea Enescu, acest geniu al universalităţii. Însă, muzicianul ne aparţine, mai ales că a iubit ca nimeni altul plaiurile româneşti, poporul şi tradiţiile sale, care i-au fost izvoare nesecate de inspiraţie.
Sursa foto: Muzeul Naţional „George Enescu”
George Enescu a fost un copil minune, a început să compună la vârsta de 5 ani, iar la 7 ani studia deja la Conservatorul din Viena. Pentru el, joaca primordială în copilărie era să cânte la vioară. A aparţinut acestei ţări cum şi patria i-a aparţinut lui, mereu declarându-se mândru că este român. Înainte de a pleca să studieze muzica la Viena, şi-a întrebat candid mama dacă se poate lăuda că este…român.
“Fără îndoială George Enescu aparţine întregii umanităţi, dar înainte de toate este al nostru, al patriei noastre care i-a fost nesecat izvor al inspiraţiei, al poporului românesc către care şi-a ţinut aţintită privirea până în anii din urmă, când nostalgia plaiurilor câmpului cu chilimuri de flori şi spice l-a indemnat să-şi astearnă gândurile în cele mai frumoase creaţii”. (acad. Traian Săvulescu/Muzeul Naţional “George Enescu”.
Despre George Enescu, care se transforma într-un heruvim când păşea pe scenă, a vorbit şi Ioana Bentoiu, soprană și profesoară de canto și operă la Lausanne: „Când am ajuns în Elveția, acum ani de zile, mai trăiau mulți oameni care-l auziseră în concerte, deseori alături de Clara Haskil. Ochii li se luminau când vorbeau despre el, ca în fața unei minuni. Asistaseră la momente de înălțare unice. Acest om, crucificat de boli, devenea pe scenă un înger. Nu se putea compara cu niciunul dintre ceilalți interpreți. Impresia lăsată de cei trei mari uriași care fuseseră Enescu, Haskil și Lipatti aducea acolo o adevărată glorie și un incredibil respect față de România. Același lucru l-am auzit și simțit în Statele Unite, în universități americane în care am avut și eu fericirea să cânt, de la minunata Lory Wallfisch și alți contemporani ai săi, dar și de la cunoscători mai tineri ca David Williams, neabătut propagator al muzicii enesciene în SUA. Când te apropii ca interpret de Enescu, n-ai încotro: ești din ce în ce mai tulburat și mai admirativ. Toată generația de compozitori din care a făcut și Pascal Bentoiu parte a resimțit magia unor compoziții ce depășesc cu mult capacitățile de înțelegere ale epocii actuale. Să ne închinăm, zic.“
Ilona Farkas
