În aceste zile sărbătorim Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, însă mulţi folosesc mai ales cuvântul „Crăciun” când se raportează la această mare sărbătoare a creştinătăţii. Desluşim în continuare etimologia cuvântului „Crăciun”, potrivit dicţionarelor dar şi semnificaţia creştină. Crăciun fericit!
Etimologia cuvântului „Crăciun” este foarte dezbătută, cu teorii care sugerează origini latine (din creātiōnem – naștere, prunc) sau slave (din termenul Korochun, legat de solstițiul de iarnă), în timp ce alții indică o posibilă origine daco-tracă, legată de „crenguță/crăcuță”, amintind de tradițiile solstițiale cu crengi de brad. În Dicționarul etimologic al limbii române (DELR), în curs de elaborare la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, şi ajuns recent la litera D (inclusiv), totalizând până acum 32.711 cuvinte, apare şi cuvântul „Crăciun” (în vol. II, partea a 2-a, 2018) și în online), după cum scrie Ziarul Lumina.
Redactorii fac mențiunea „et. nes.” (etimologie nesigură), însă ipoteza cea mai plauzibilă ar fi următoarea: CRĂCIÚN [ar. Crăciún „Crăciun; butuc ars în noaptea de Crăciun”, mr. Cărciúm, Cărciún, Crăciún, Creciún] s.m. „sărbătoarea creștină a nașterii pruncului Iisus din Fecioara Maria”. „Sensul inițial (păstrat în ar.): «buștean care se arde în noaptea de Crăciun», cf. alb. gheg kërcû, -uni (= tosc kërcu, kërcuri) «buturugă»…; obiceiul de a arde un buștean în noaptea de Crăciun a avut o largă răspândire în Europa, iar derivarea numelui sărbătorii de la acest obicei este atestată în let. bluķa vakars (bluķis „buștean” + vakars „seară”), alb. nata e buzmit creație (Densușianu), cu specificația „neverosimilă”; „calatio” – chemare (Papahagi); „crastinum” – cras = mâine (Hasdeu); „Christī iēiūnium” – postul/ajunul lui Hristos (H. Schuchardt)”, scriu cercetătorii potrivit aceleiaşi surse.
Profesorul Gheorghe Mușu a elaborat un studiu deosebit de consistent cu titlul „Crăciunul”, publicat în volumul Din istoria formelor de cultură arhaică (Ed. Științifică, Bucureşti, l973, pp. 50-66), reluat cu unele adăugiri în volumul Din mitologia tracilor (Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1982), cu titlul „Vestigii ale cultului solar: Crăciunul”, paginile 21-38, din care vom cita mai jos câteva fragmente.
“Cuvântul “crăciun” numea butucul care era aprins în seara şi noaptea dinaintea solstițiului de iarnă, desemnând şi respectiva noapte, pentru ca, potrivit credinței adepților religiilor naturiste, focul rezultat să „întărească” soarele „amorțit”, la respectiva cumpănă a cursei sale, pe care să o poată apoi continua: „Desigur, focurile pământenilor contribuiau mult la aceasta, drept care pe toate meridianele pământului se întindea atunci mare vâlvătaie, iar soarele, precum știm, trecea cumpăna. De aceea o făceau mereu şi după înstăpânirea creștinismului…” (p. 28). Iar când Noul Soare, Hristos, a luat locul „vechiului soare” adorat în religiile naturiste şi când sărbătoarea Nașterii Domnului a fost învecinată cu cea a solstițiului, s-a împrumutat şi numele, rostit pe buzele strămoșilor noștri prin cuvântul minune, Crăciun, fără ca împrumutul să știrbească semnificația creștină a praznicului”, scria profesorul Muşu, potrivit Ziarului Lumina.
