Jazz montan

Ca să ne simțim speciali, lucrurile din viețile noastre trebuie mereu să fie speciale, diferite și să ne pună constant față în față cu noi provocări. Suntem predispuși rapid la plictiseală, iar experiențele pe care le trăim sunt obligatoriu mereu noi, mereu altfel.

Ca urmare, asta poate duce muzica clasică în stradă, opera în parc, muzica electro în pădure sau jazzul la… munte.

Și cu asta ajungem la Smida, în coada lacului Beliș-Fântânele – unde se urcă de vreo trei ani pentru un weekend prelungit sub pretextul unui festival de jazz. Fiindcă aerul e curat, natura frumoasă și, pe lângă muzică, o sumedenie de activități relaxante ne țin ocupați cât e ziua de lungă. Poftiți vă rog cu copiii, aduceți-vă câinele cu voi, haideți să ne bucurăm de (încă un) festival!

Cazare la cort, duș în curte, mâncare la gheretă, baloți de paie pe post de șezlong – la discreție. Ziua plajă, plimbare prin pădure, pe malul lacului, bicicleală, hămăceală – paradis. Seara – un line-up contemporan, cu străini și români deopotrivă.

Sună atractiv? Muzică sub cerul înstelat – o experiență complexă, completă, deci absolut necesară. De trăit cu gașca, obligatoriu.

Spoiler alert! Următoarele rânduri vor dezvălui non-montaniarzilor corturari întîmplări adevărate, iar lecturarea mai departe a textului îi va pune în imposibilitatea comiterii greșelilor specifice debutantului, în a cărui minte jazz-ul la munte în miez de vară echivalează cu accesul în paradisul senzorial.

Somnul.

Întâi de toate, dacă aveți câine de talie mare (​cane corso- un bun exemplu) și vreți să-l duceți la munte la cort, cu gândul că veți dormi cu toții-mpreună, nu achiziționați cort de trei persoane în ideea că doi oameni + un câine ar avea destul spațiu. Nu au – câinele, obișnuit cu răsfățul de-acasă, vă va despărți, împingându-vă fie cu picioarele, fie cu spatele, spre extremitățile primitoarei voastre case ambulante. Vă veți trezi cu nasurile lipite de pereții reci și umezi ai cortului; dacă asta nu vă va trezi, mai aveți puțină răbdare.

Câinele are – precum omul – obiceiul să flatuleze. Diferența esențială e aceea că omul, empatic față de semeni, se reține când situația o cere. Câinele nu. Oricât de mult își iubește familia, va flatula fără remușcări de câte ori organismul lui acumulează suficiente gaze, indiferent de spațiul strâmt în care se află. Iar asta – bag mâna-n foc de tabără – vă dă deșteptarea înainte de răsărit.

După obligatoria aerisire forțată ce va duce rapid la o destabilizare termică, vă veți putea continua somnul marginal (împinși în pereții cortului) până la o noua eliberare fiziologică a patrupedului dornic să marcheze locurile noi din împrejurimi. Se va întoarce după câteva minute bune, răvășit, dar ușurat, cu blana udă de la minunata rouă depusă din belșug pe iarba pastorală. Va adormi repede la locul lui, în sânul familiei, stabilind ritmul cu sforăituri încărcate de o nemărginită pace interioară.

Ultimele sferturi de ceas de somn profund în trei vor fi curmate de blândele, dar nemiloasele raze de soare, al căror impact cu fragila noastră locuință va ridica temperatura până dincolo de limita suportabilului.

Somnul (episodul II)

Cu trainingul de locuire extra-urbană făcut în prima noapte de festival, rămâne să facem față muzicii eterne și după încheierea concertelor din ziua a doua. Spun eterne fiindcă de îndată ce ultimul star al jazzului va părăsi scena în aplauzele spectatorilor din primele rânduri, muzica preînregistrată va răsuna peste vârfurile brazilor până-n zori, neostoită. Iar festivalierii cazați regulamentar în campingul dedicat vor fi primii beneficiari ai tratamentului acustic nocturn, căci cartierul temporar este situat exact pe direcția generoaselor difuzoare.

Într-un târziu, la răsărit, cântecul va ceda, lăsând loc zgomotului agasant al dronei trezite să surprindă feericele imagini cu soarele, ceața ridicându-se misterios printre brazi și corturile cufundate-n somn. Va capta imaginile, nu și vorbele porcoase ale unui domn trezit prea devreme de zgomotul micului obiect zburător.

Muzica – manual de utilizare

Sigur că cei mai tineri cititori ai acestor rânduri îi vor râde-n nas autorului, spunându-i că la un festival somnul e ultima grijă.

Așa e! îi va răspunde autorul cu entuziasm. La un festival de jazz, muzica e cea care contează cu adevărat. Trebuie știut însă că poziția față de scenă poate schimba radical experiența sonoră, până într-acolo încât ea să devină complet dezagreabilă, chiar revoltătoare.

Un ​open air ​nu e precum rigida sală de concert – interesul față de actul artistic variază puternic în funcție de distanța față de scenă. Regula e următoarea – miezul e baza! În mijloc, dar aproape de scenă sunt amplasați adevărații consumatori.

Consumatori de muzică, vreau să spun – ceilalți consumatori – spirtoase/fresh/taclale/bârfe – se găsesc pe margini, precum observatorii. Pot să se miște semnificativ mai mult decât melomanii înrăiți și să interfereze acustic cu formațiile de pe scenă, depănând amintiri din tinerețe pe un ton a cărui intensitate crește direct proporțional cu sticlele de șampanie consumate.

Despre bicicletele electrice în a căror șa orice amator poate urca pante destinate experimentaților ori despre întâmplătoarea întâlnire cu headliner-ul serii, singur pe-o bancă, atent la ce cânta formația locală nu vă povestesc.

Vedeți mai bine excelentul film post-eveniment, ce vă va face o poftă nebună de festival, chiar dacă jazzul – ca gen muzical – nu vă spune mare lucru.