Ai dreptate. Muzica de la radio sună la fel. Află și de ce

Studiile spun că asta vrea creierul nostru ca să se simtă bine: mereu același lucru, familiar. Asta convine de minune „industriei muzicale”. Noi, ascultătorii, spunem că ne enervează repetiția. Suntem sinceri?

Hai să fim serioși 3-4 minute, cât durează o piesă pop-rock. Nu trebuie să fii specialist să îți dai seama că ceva nu e bine cu muzica de la radiouri. Piesele sună plictisitor de la fel, se repetă. Ascultăm aceleași idei muzicale, aceleași aranjamente, aceleași idei de text. Cum e posibil ca omul, o ființă al cărui genom conține mai mult de 3 miliarde de perechi de baze azotate (whatever!), poate să se mulțumească la capitolul muzical cu 3 acorduri, 20-30 de combinații melodice și vreo 2 instrumente principale, plus un computer… Vestea e că această uniformizare nu ne mulțumește, dar ne complacem. Există și o explicație.

S-au făcut studii serioase legate de muzică, radio și acest fenomen internațional, de neignorat, al muzicii pop. La câți bani se învârt, era și normal. De exemplu, niște oameni de știință din Austria s-au întrebat profesionist: e adevărat sau fals că muzica pop este din ce în ce mai simplistă? Că și lor, probabil, le-a sunat ceva aiurea la radio. Au studiat cu mijloace specifice nu mai puțin de 500 de mii de albume. Concluzia: muzică pop devine din ce în ce mai omogenă. Mai pe românește, sună la fel. Dar de ce, întrebăm noi, de ce? Ca să dăm cât de cât un răspuns ne trebuie și un pic de teorie.

Premisa psihologică a muzicii date la radio e simplă. Ascultătorul este prins între două impulsuri fundamentale. Primul este dorința de familiaritate, de repetare a stimulilor despre care deja știe că îi fac plăcere. E principiul după care bem cafea în fiecare dimineață și nu ne plângem că e la fel.Industria muzicală, hai să o numim așa, exploatează această nevoie de familiaritate până la greață. Și nu se va opri, pentru că al doilea impuls natural aduce spectrul anarhiei asupra încasărilor.

Acest al doilea impuls, la fel de uman și de puternic, este acela de a căuta noutatea, diversitatea, necunoscutul, în ciuda angoaselor și incertitudinilor. Știți faza aia din discursurile de dezvoltare personală, cu ieșirea din zona de confort, cu riscul asumat care îți dă senzația unică de a fi viu? Ei, aia! Acest impuls nu este lucrativ, nu este standard, e nepredictibil și cei care fac muzică pentru radio l-ar vrea eradicat.
Acum să mergem înapoi la studii. O altă cercetare zice, pe lângă altele, că muzică pop devine și tot mai galăgioasă. Aici trebuie să clarificăm ce înseamnă gălăgioasă. Nu e vorba despre volumul pe care îl poți da mai încet. Este vorba despre tehnicile de procesare ale sunetului care fac mai ales piesele ultimilor ani să sune mai solicitant, mai „încărcat” decât cântecele mai vechi. Muzică vine acum pe toate frecvențele, inclusiv pe frecvențe pe care nu ar fi venit în urmă cu, să spunem, 20 de ani. Genul ăsta de procesare poate enerva și suprastimula creierul chiar și dacă asculți muzică la un volum rezonabil. Procesarea excesivă e ca un botox care transformă orice realizare mediocră într-o pițipoancă muzicală pe care nu ai cum să nu o remarci. Evident, nu din motivele cele mai onorabile.
Și, în sfărșit, un al treilea studiu vine să ne dea peste degete și nouă, celor care ne arătăm nemulțumiți de uniformizarea muzicii de la radio. Această cercetare susține nici mai mult, nici mai puțin că cei care se cred mari aventurieri muzicali, mari iubitori de necunoscut, sunt cam fanfaroni.

Inclusiv aceștia dezvolta emoții mai puternice, potrivit cercetării, atunci când ascultă piese familiare, și nu când explorează cine știe ce Terra Nova muzicală. Explicația e simplă, așa e creierul nostru făcut, să se emoționeze la lucruri familiare, csf, ncsf. E demonstrat știintțific, ăștia suntem.
Concluzia logică ar fi că muzica de la radio sună la fel, e simplistă și pentru că nouă ne place așa.

Chiar și așa, înseamnă oare că trebuie să fim condamnați la 20 de ani de plictiseală ca Leonard Cohen? Nu prea cred. Impresioniștii, de exemplu, nu pictau toți precum Manet sau Monet. Erau impresioniști toți dar, slavă Domnului, fiecare în felul lui. Așa și cu muzică de la radio. Dacă e același gen trebuie să fie aproape identică?
Nu trebuie dar se pare că altfel nu se poate. Adică s-ar putea dar nu se vrea, chipurile, tocmai pentru că ascultătorii asta își doresc: muzici familiare și artiști cunoscuți. Adică, pe șleau, ascultătorii ar fi farisei, nu spun tocmai adevărul când afirmă că vor diversitate. Poate că e adevărat, domnilor directori muzicali, nu zic, dar sigur e incomplet.

Ca în mai toate sferele existenței, suntem expuși tentației de a ne lăsa atrași către o extremă. În cazul nostru extrema e difuzarea la radio a acelorași piese, similare, simpliste, la nesfârșit. În numele unor dovezi științifice, și pentru că preferăm o mediocritate certă unei incertitudini cu potențial măreț, lăsăm comoditatea și chiar interese potrivnice muzicii să dicteze ce sună în boxele poporului.