Interviurile EBS | Laura Ilea, scriitoare: Scriu în franceză acum și transpun apoi în română

Scriitoarea Laura Ilea a vorbit într-un interviu acordat lui Tudor Runcanu despre experiența ei canadiană și despre faptul că limba franceză îi oferă spațiul de care are nevoie în literatură.

Tudor Runcanu: Laura Ilea este literat, este scriitoare, este călătoare, de ce nu, pe această planetă, se ocupă cu literatura, asta e clar. Problema este că Laura a trăit o bună bucată de vreme în Canada, după care s-a reîntors la Cluj. Și să știi că lucrul ăsta l-am mai discutat cu un invitat care după 30 de ani s-a reîntors la Cluj pentru a trăi o boemă altfel decât cea de dincolo. Cum e, există chiar așa o diferență

Laura Ilea: Ai pus punctul pe I. la un moment dat cred că mișcările astea aleatoare sau aparent aleatoare sau, măr og, cu o logică foarte stranie în spatele lor, pornesc de la un punct important și anume: literatura. Plecarea în Canada, mă rog, dincolo de multe alte noduri destinale despre care am putea să vorbim pe larg, cred că a pornit de aici: pentru mine a scrie literatură însemna să mă duc până în capătul celălalt al lumii. Poate părea utopic și idealist, dar ăsta este mesajul pe care l-am lăsat atunci când părinții mei m-au întrebat: „De ce ai nevoie să de duci până acolo?” Era totul aparent foarte bine în momentul respectiv în România și totuși stringența unei asemenea reformulări s-a impus la momentul respectiv. Încă nu scrisesem niciun roman la momentul acela, dar presimțeam cumva și le-am lăsat o moștenire stranie și anume primele nuvele pe care le-am scris. Așa i-am lăsat în aeroport cu privirea pierdută și dorindu-și să știe mai mult. Și întoarcerea probabil tot de aicea.

T.R.: Ai avut foarte mare curaj. Sunt puțini oameni care ar alege Canada chiar și din punct de vedere literar. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, mi-ar veni în cap Leonard Cohen, dar în rest nu știu… Ce te-a atras la Canada, de ce nu te-ai dus în America, un orizont infinit acolo?

L.I.: Sunt multe explicații pentru asta. La momentul respectiv, 2006, am avut o bursă mai lungă de studii, mă rog, și de creație în Franța ți voiam să găsesc un spațiu care să fie trambulina pentru întoarcerea în Franța. Era destul de complicat la momentul respectiv de rămas, de lucrat și de făcut alte lucruri în Franța și atunci am simțit nevoia să mă duc pe continentul american, dar pe acest continent american în care franceza, la care țineam foarte mult, e o poveste mai veche, exista ca limbă de gândire, de lucru, de simțire, de tot ce vrei. Deci, Quebecul era, Montrealul în special, era acest spațiu care îmi permitea să mă apoi în Franța.

T.R:: Montrealul e o mică Românie, de foarte multe ori aud lucrul ăsta, pentru că sunt oameni care au plecat, știi și tu, din zona artelor plastice, am și colegi cu care am lucrat la radio și care trăiesc acolo de 20 de ani, practic e un magnet și cred că ideea de latinitate îi atrage mai degrabă pe oameni în acea zonă.

L.I:: Pe de o parte, și pe de altă parte, mă rog, e o mică Românie, dar e și multe alte lucruri în același timp. E și un pic Maghreb, e și o mică Asia, e și o mică Franța mai nou, sunt foarte mulți francezi care se duc acolo, din cauza limbii și din cauza multor alte lucruri, și cred că asta, încetul cu încetul, descoperind locul, cred că asta m-a ținut acolo și m-a atras, și bineînțeles m-a atras ceea ce nu știam când m-am dus m-a atras și faptul că am început să descopăr marele spațiu american. deci, pornind de acolo au început călătoriile care au stat la baza cărții acesteia pe care am scris-o, pe care am publicat-o anul trecut la Humanitas, „Cartografia lumii de dincolo”, și descoperirea acestui spațiu american a fost ceva extraordinar, la care nu mă așteptam. Bineînțeles, poți să vezi lucruri în imagini, dar trăirea în sine a unui asemenea spațiu e cu totul și cu totul neobișnuită, eblouissant, cum se zice în franceză.

T.R.: Înțeleg că a fost cel mai bun pretext pentru a-ți dezvolta cariera literară această confruntare cu alte lumi și cu alte personaje.

L.I:: Și dificultățile ei. Nu e totul, acest om planetar despre care vorbesc eu mereu, acest om care poate să-și depășească nostalgiile, omul metasporic, nu diasporic, e o imagine frumoasă, dar de multe ori, bineînțeles, în realitate apar multe alte lucruri care fac experiența respectivă extrem de dificilă. Și până la urmă și această parte face parte din carnalitatea scrierii, că apar bineînțeles dezamăgirile, apare după prima perioadă a lunii de miere, apare după aceea adaptarea, trecerea, depărtarea de casă, toate spaimele acestea de a te afla cumva realmenteplonjat într-o lume de dincolo.

T.R.: Sunt două reacții, cea care se produce în urma contactului tău cu acea lume și a doua reacție, zic eu, e reacția acelei lumi vizavi de tine. Cum ai fost privită ca venind din România, să zicem din Europa de est, deși cred că în Canada nu mai există astfel de concepte: Europa de est?

L.I.: Cred că asta mi-a plăcut foarte mult la început acolo, faptul că deodată nu mai eram din Europa de est, eram acel imigrant, cum se zice, deși nu sunt de acord neapărat cu acest termen, eram acel altul, alteritatea radical, dar care, cum spuneam, poate să fie orice altceva, deci nu mai aveam această amprentă pe care o aveam mereu în Europa: Europa de vest vs Europa de est. Și această așa-zisă anonimitate mi-a plăcut foarte mult și am trăit-o din plin foarte mulți ani până când, într-o zi, mi-am dat seama că plimbându-mă pe Saint Laurent, de exemplu, au început să mă salute foști studenți și am zis „Hop! s-a terminat cu această anonimitate!”, dar am gustat-o din plin, pentru că realmente pentru un scriitor, pentru cineva care scrie, îți dă o libertate extraordinară.

T.R.: Așadar, nu existau prejudecăți față de România, din contră…

L.I.: Românii au o imagine foarte bună acolo…

T.R.: Prin cine?

L.I.: Păi, Dan Hanganu, de exemplu, bine, evident, Nadia Comăneci, pe care o știe toată lumea, mai nou Simona Halep, pe care quebechezii o apreciază în special de când a avut un meci cu Bouchard, față de care Halep a avut o atitudine foarte prietenoasă, deci Dan Hanganu care a făcut mai multe clădiri extraordinare, cumva de marcă, din Quebec, și mai nou prin noii veniți, ca să zic așa, care sunt niște oameni care încearcă să se remarce în litaratură, mai puțin să zicem prin festivaluri, prin cinema, pe care le promovează acolo.

T.R.: Să înțeleg că existau semnale românești din când în când în Canada, veneau filme, veneau muzicieni, care e contactul lor direct, dincolo de internet?

L.I.: Nu sunt atât de vizibili, dar asta e întotdeauna problema trecerii între lumi. Mi-am dat seama întorcându-mă aici că această Canadă care pentru mine este, sau Montrealul care pentru mine este un spațiu atât de evident, este aproape inexistent aici, în sensul că reperele culturale, cum spuneai foarte bine la început, aproape nu există. Și cumva dorința mea de când am venit, care se pune în practică, în scurtă vreme, pentru că vom face un colocviu planetar, în care vom invita și artiști, și scriitori canadieni, și cercetători, la sfârșitul lui octombrie, deci va fi o colaborare între centrul Phantasma de aici și Centrul de studii planetare de la Montreal, deci iată că am încercat cumva, deși nimeni nu credea când am venit, că pot să păstrez acest pod fantastic între cele două lumi, podul acesta transatlantic. Cumva dorința mea, și sper să o pun cu adevărat în practică.

T.R.: Ai fost un adevărat ambasador, înțeleg, și vreau să te întreb dacă la un moment dat te-ai simțit atât de confortabil încât să scrii în franceză?

L.I.: Desigur, odiseea scriitoricească a mea trece întâi prin franceză. Îmi amintesc că cineva, vorbeai despre oameni din Canada, îl întâlnisem acolo pe un regizor, Cristian Theodor Popescu, care acum s-a întors în România, și el mi-a zis un lucru foarte interesant și cumva care mă definește în continuare și anume mi-a vorbit despre Haruki Murakami, care, pentru a scrie bine în limba lui, trece prin engleză, în sensul că o limbă străină îți dă această limitare pe care nu o ai în limba ta, pentru că în limba ta poți să te exprimi și să te extinzi cât vrei, și pentru mine franceza a fost această limitare, pe de o parte, și un spațiu foarte important de libertate. Deci am început, pe scurt, să scriu literatură în franceză, deci primele mele cărți în literatură au fost în franceză și anume un volum de nuvele „Est”, apărut în 2008, apoi „Femeile occidentale n-au onoare”, scris în franceză, de asemenea publicat în Franța, în 2015, teza mea de doctorat „Honoré Champion” în Franța, despre scenariile orbirii în literatură, și abia acum m-am reîntors ca literat, ca om care scrie literatură în România.

T.R.: Care e senzația ta vizavi de textele în franceză? va trebui la un moment dat să le traduci în română. E un lucru paradoxal, te reîntorci în lima maternă printr-o scriere care e ta 100%. E foarte interesant…

L.I.: Da, și sună cu totul altfel în română. Romanul acesta „Cartografia lumii de dincolo” are două versiuni, una română, una franceză, însă acum mi s-a cerut de curând participarea la un volum colectiv de proză erotică feminină și am tradus un fragment de 10 pagini din „Femeile occidentale n-au onoare” și atunci mi-am dat seama că negocierea dintre cele două e extrem, extrem de stranie. Tocmai lucruri care sunt evidente, tocmai prin această distanță, sună extrem de natural într-o limbă, sună ciudat în cealaltă, și a trebuit să negociez multă vreme între cele două.

T.R.: Așadar, alături de noi se află Laura Ilea, scriitoare, prozatoare, profesoară la Facultatea de Litere din Cluj, după o experineță destul de îndelungată în Canada. reîntoarsă la Cluj de trei ani. Paradoxul este că, asta îmi spuneai înainte de emisiune, în acești trei ani te-ai reîntors de câte ori? Că parcă ar fi o navetă la Apahida, te-ai reîntors de 12 sau de 13 ori?

L.I.: Acum în februarie a fost a 12-a oară.

T.R.: Te-ai rupt de acolo, te-ai reîntors în România și cu toate astea ai vrut să pară foarte apropiat locul ală de unde ai plecat. Ce feeling ai, ce te mână în luptă, ce te împinge din când în când să te întorci acolo?

L.I.: Știți că mulți oameni au scris despre această ruptură a exilului și despre această căutare permanentă și la baza multor scrieri, nu le numesc acum, pentru că n-o să fac un curs de literatură, dar foarte mulți oameni au fost într-un exil într-un fel sau altul, ori un exil din propria limbă într-o alta, ori din motive politice, deci e o experiență foarte intens creatoare și cred că în continuare chiar dacă mă aflu pe terenul meu, să zic așa și e o mare plăcere cumva să nu mai fii minoritar, deci din punct de vedere existențial e foarte bine, din punct de vedere creativ cauți mereu. Și ți-am și spus asta, odată ce ai plecat vei fi toată viața pe drumuri, ca să zic așa. Și cred că e o experiență care e cumva fondatoare, cred că o caut întotdeauna. Și cumva, dincolo de Montreal, în ultimii trei ani au apărut lucruri neașteptate care poate nu mi-ar fi venit la Montreal și anume: de aici, de la Cluj, mi s-au deschis niște perspective neobișnuite, în sensul că am fost la Lima, la un moment dat, în Brazilia, în Tunisia, la Beirut, deci spații complet neașteptate în care nu caut neapărat exoticul, caut tocmai această întâlnire de care spuneam, fondatoare cu celălalt.

T.R.: Te definește călătoria, ideea că oricând ai putea pleca undeva…

L.I.: Probabil, întotdeauna mi-a plăcut.

T.R.: Am văzut că de ceva vreme, uite peste câteva zile ești moderator într-un eveniment în care ai vrea să pui în dialog diverse personaje și oameni care poate aparțin aceleiași generații, dar vin din zone diferite și vrei să găsești aceste puncte comune. Asta e o experiență pe care ai încercat-o și în Canada sau…

L.I.: Nu le-aș zice neapărat puncte comune. Ai văzut probabil că primul eveniment se numește Despre distopia. Totuși, evenimentele în sine, deci umbrela largă, se numesc Inflexiuni. Și nu pun neapărat oamenii în aceeași generație, cazul primului eveniment, va fi Ruxandra Cesereanu și Aurel Codoban, dar mai apoi mi-ar plăcea foarte mult ca generații diferite să intre în coliziune, în discuție. Am observat că tocmai această distanță între generații, având pe de-o parte mentori și oameni care m-au format, dintr-o anumită generație, și apoi pe de altă parte studenții mei. Și în legătură cu problemele care deodată m-au șocat, venind de aici, reacția față de celălalt refugiat, față de lumea arabă, văd că generațiile diferite reacționează în mod diferit. Și asta mi-ar plăcea foarte mult, nu doar în legătură cu probleme politice. Ce mi-ar plăcea cu acest eveniment, cu această serie de evenimente, Inflexiuni, care debutează luni, la ora 7.00, mi-ar plăcea tocmai să readuc în discuție lucruri care poate au fost de mult uitate, tocmai din acaestă presiune a politicului și a socialului, pe care o simțim în România, și anume m-aș reîntoarce la acel moment fondator în care am reînceput eu Facultatea de Filosofie în anii 90 și în care erau zece candidați pe un loc. O emulație extraordinară și în care se vorbea despre mistică, despre Suhrawardi, mi-ar plăcea foarte mult ca și aceste teme să revină ca într-un dans al ideilor, și să fie în continuare formatoare. Pentru că eu cred în puterea de coliziune, pe de o parte, și de conexiune a ideilor, probabil că e singurul lucru care poate să aducă mase mari de oameni împreună.

T.R.: Da, pentru că așa cum spuneai în anii 90 fluxul ideilor era cât se poate de literar, pe când acum, după părerea mea, fluxul ideilor este mai degrabă internet, nu mai există atâta literatură cât există scrieri spontane și explozii de idei și de intuiții aruncate așa în toată lumea.

L.I.: La început, bineînțeles, e o coformație foarte umanistă, foarte europeană, foarte filosofică, bineînțeles că ai o reacție de îndepărtare a acestei tehnologii. Nu mai sunt atât de sceptică, în sensul că cred și de asta voi încerca cumva. cred că aceasta e o platformă se poate transfera ceea ce simt în mod profund umanist că este valoros. Și de asta încerc cumva să readuc lucrurile acestea în dezbatere, tocmai pentru că dacă nu evident ideile sunt ușor manipulabile și poate să se ajungă foarte ușor să fie îndreptate foarte simplu înspre ideologii. Ori eu, o să fac, cum să zic, uz de această platformă, nu doar eu, toți cei pe care o să îi invit în aceste evenimente, tocmai pentru a putea avea un spațiu de intrare în această platformă nouă. Nu mă mai sperie atât de tare și am senzația că se poate lucra pe ea. creând acest flux al vieții și al ideilor în care cred foarte tare.

T.R.: Îmi vine să te întreb, continuându-ți ideea, ce faci în multele ore de zbor, stai cu o carte sau stai cu o tabletă?

L.I.: De obicei atunci, asta era plăcerea mea, când plecam într-o călătorie din aeroport îi sunam pe tata și pe mama, și le spuneam. A, după voce îmi dau seama că vei pleca undeva. E acel moment extraordinar, mai ales pentru călătoriile transatlantice, poate de asta îmi și plac atât de mult, pentru că ieși din timp. Și aceste momente privilegiate le ai foarte rar, atunci îmi vin ideile pentru romanul la care lucrez, pentru scene, intrigi, lucruri pe care poate înainte nu le simt atât de bine. E acel moment care e sustras timpului și acestui val-vârtej în care ne ducem toți vrând-nevrând viețile. și, pornind de la aceste șapte ore de zbor, în care văd jos doar Atlanticul și nimic altceva. Iată ce fac atunci, mă rog, văd filme uneori, și în special îmi notez aceste idei, mănânc și privesc lumea golită de continente și de frontiere.

T.R.: Te-ai întors la Cluj de trei ani, cum ai descoperit orașul ăsta, buniesc că îl știai un pic și dinainte, s-a produs ceva în pauza asta de zece ani?

L.I.: Am senzația că e cu totul altă lume decât cea pe care o știam eu în anii 90. Contactul meu cu Clujul era clar: În anii 90 când am început Filosofia, veneam aici de multe ori, tocmai ca să audiez cursuri de filosofie și apoi am venit să predau chiar înainte să plec în Canada un curs la Facultatea de Filosofie. Am senzația că e clar o super-nova față de ce era la momentul respectiv. Am senzația că e orașul ce se mișcă cel mai rapid.

T.R.: Noi trăim în el și poate nu-i percepem mișcarea rapidă.

L.I.: Chiar și de când am venit am senzația că se întâmplă lucruri extraordinare aici.

T.R.: La facultate cum sunt studenții: știu că ești la Facultatea de Filologie, într-o catedră extrem de creativă acolo, cu oameni și scriu și care cunosc, care și citesc.

L.I.: Da, a fost o intrare în lumea românească pentru mine absolut extraordinară și în continuare continuă să fie așa și studenții, mi se mai pune această întrebare cum sunt în comparație cu studenții canadieni pe care i-am avut…

T.R.: Sau cu cei care erau înainte aici?

L.I.: Asta nu știu, am avut atunci experiență de predare destul de restrânsă. Această emulație, cel puțin în catedra mea, cel puțin la cursurile de literatură comparată pe care le predau, am senzația că rămâne acolo. În sensul că, de multe ori se întâmplă, într-o lume capitalistă atât de sălbatică, să te simți făcând literatură comparată puțin straniu, puțin excentric sau foarte excentric, să zicem așa, să punem mereu foarte rapid această problemă a faptului că trebuie să te îndatorezi ca să își faci studiile și multe lucruri foarte, foarte pregnante. În orice caz am senzația că studenții care vin aici o fac din pasiune, cu adevărat. Acum nu o să generalizez și nu toți sunt așa, dar e într-adevăr o emulație extraordinară, probabil comparabilă cu cea pe care o simțeam atunci, și încerc să le și transmit această plăcere și pasiune a mea pentru filosofie. Să știți că, mi se pare foarte bine de subliniat, pun și le ridic și mari semne de întrebare. de curând a fost la Cluj prezentarea unui film straniu, românesc, unul dintre cele mai problematice cumva, Touch Me Not, cu Adina Pintilie, și i-am împins pe majoritatea dintre ei să meargă să-l vadă spunându-le totuși că e vorba de un Catharsis Aristotelic și nu despre unul platonician, în sensul că imaginea o să îi șocheze. Dacă vor merge și cei care sunt sensibili la imagine, mai bine ar face să nu meargă. În schimb e vorba de o purificare a emoțiilor în sens aristotelic, am discutat pe viu. Asta vreau să spun: le aduc și semne de întrebare, le ridic și aceste mingi la fileu pentru că ăsta e și rolul meu, într-un fel, nu doar entuziasmul, ci deschiderea unor perspective care sunt de multe ori problematice.

T.R.: Se duc cu întrebările la ei și încearcă să răspundă în timpul filmului. Vorbim despre falsul exil canadian, pentru că a fost de fapt o altă etapă de viață, nu?

L.I.: Da, probabil și din cauza faptului că s-au împletit, au intrat în coliziune două dimensiuni și anume a fost norocul meu cumva că am această formație academică. Și atunci cumva integrarea a fost mult mai ușoară pe filiera aceasta a universității, a studiilor, însă, evident, cum vă spuneam, partea aceasta literară, care intră întotdeauna, e un fel de subversiune a celeilalte, deci au fost două lucruri care au mers în continuu împreună, dar au intrat de foarte multe ori și în coliziune. Când scriu literatură nu mai sunt academic, nu neapărat că nu are legătură, dar e clar că ești într-un alt mood atunci și clar că atunci se poate întâmpla orice. Când ești cineva care predă e clar, cum spuneai, că ai un anumit rol de dus la capăt fie problematic, fie al entuziasmului, al susținerii studenților, dar atunci când scrii literatură acestea dispar.

T.R.: Și ai și acolo niște responsabilități majore și bănuiesc că ai și coșmaruri uneori gândindu-te ce să faci cu personajele?

L.I.: Exact, dar le rezolv uneori neașteptat în zborurile transatlantice.

T.R.: Așadar, dacă întrebarea era unde ne regăsim, iată pe un transatlantic, veți putea primi toate răspunsurile la întrebări. N-am încercat, dar te cred pe cuvânt. Așadar, te-ai întors în România cu câteva lucruri pe care vrei să le faci cu studenții, vrei să faci un dialog, vrei să scrii în continuare, de dată aceasta în limba română.

L.I.: În continuare negocierea între cele două limbi rămâne. Scriu în franceză acum și transpun apoi în română. E în continuare, cum îți spuneam, e această limbă care îmi creează spațiul respectiv, în continuarea sunt acordată acestui spațiu.

T.R.: Îmi vine să mă gândesc la Eugen Ionescu acum, care a început să scrie în franceză direct piesele de teatru și, îmi vine să te întreb, dacă nu te-a interesat vreodată să scrii teatru?

L.I.: Nu. Forma cea mai apropiată pentru mine e romanul. Am nevoie să mă extind, am nevoie să pun acolo întreaga lume cu toate, cum să zic, mirosurile ei, cu toate tensiunile ei, deci… teatrul se scrie foarte rapid și mie îmi trebuie această extindere, îmi trebuie acest spațiu pe care să îl am.

T.R.: Te întorci asupra textului?

L.I.: În primă instanță îl scriu dintr-un jet, cum se spune, și apoi îl refac, dar doar pur stilistic, deci las această libertate a ideilor să se manifeste și las așa în mare parte. Doar stilistic revin apoi, dar nu refac mari pasaje, nu. În sensul că aștept acel moment prielnic, pot să treacă și șase luni, nu vreau să zic că nu scriu nimic, îmi iau note, dar știu exact când e momentul acela prielnic scrisului și când e acolo atunci îl fructific. Dar pot să aștept și nu am această obsesie că trebuie rapid produs în orice moment și oricât, dacă n-am ceva esențial de spus în legătură cu personajele mele sau cu ideile lor. Am un confort în sensul ăsta. Literatura pentru mine înseamnă tocmai acest lucru: a fi în concordanță cu acel moment al pasiunii care se cere exprimată. Și când el vine, bineînțeles e pregătit prin multe tehnici, le-am învățat în timp, cum să controlez aceste tehnici, dar uneori e mult mai bine decât să o faci, cel puțin în cazul meu, cu această regularitate, nu cred neapărat în această regularitate, poate că va veni, mai târziu, sunt etape și etape în viață.

T.R.: Știi de la început cum se termina ceva?

L.I.: Da, dar uneori am și multe surprize, în sensul că uneori am venit cu o idee în minte când am plecat, am început acest roman la care lucrez acum, când am plecat de la Montreal, și bineînțeles că lucrurile m-au dus în cu totul altă direcție, în special creată și de un eveniment nefericit în urmă cu ddoi ani, ți anume moartea tatălui meu. Și atunci evident că tot acest nor negru pe care îl simțeam doar ludic până atunci a devenit realitate. Și raportul meu cu lumea de dincolo a devenit mult mai tensionat și în continuare sunt în căutarea unor tehnici non-raționale. Asta a schimbat totul și în viața mea și cumva am și înțeles în mod profund de ce m-am întors în România.

T.R.: Ai primit un răspuns într-un final. Mă bucur foarte mult că ai binevoit să vii alături de noi în această emisiune, care e relația ta cu radioul sau cu televiziunea? Mai ai vreme de așa ceva?

L.I.: În ultima vreme, datorită publicării cărții acesteia „Cartografia lumii de dincolo” am fost de câteva ori la București și am intrat în legătură cu Mihalea Dedeolgu la RFI și a fost foarte viu, la fel cum e și acum. Îmi place în mod special această idee de a purta un dialog viu și de a vedea pe cineva în față. Mi-e mult mai complicat atunci când trebuie să duc un monolog cu mine însămi.

T.R.: E o himeră, pentru că în spatele meu sunt zeci de mii de oameni care te ascultă chiar în clipa asta.

L.I.: Dar acum te văd doar pe tine și văd aceste întrebări pe care mi le pui și acest dialog mi se pare foarte important că acest dialog se poate purta în continuare între doi oameni direct. După aceea că el se extinde și devine altceva, asta sunt platformele despre care vorbeam, în care încep să am mai multă încredere decât neîncredere, dar acest face to face mi se pare extrem de important.

T.R.: Mă bucur foarte mult că am avut parte de acest dialog!

Ascultă aici interviul integral difuzat la EBS Radio: