În ultimele luni am selectat cu colegii foarte multă muzică pentru radio. Din multitudinea de piese care mi-au trecut pe la urechi, „Propellerheads – History Repeating” a fost cea care mi-a atras din nou atenția, după mulți ani. Mai exact, un vers anume din această piesă: „some people don’t dance if they don’t know who’s singing”.
Mi-am dat seama că asta rămâne în continuare o problemă de actualitate: întrebându-i pe oameni dacă vor muzică nouă, răspunsul lor va fi categoric „da”. Le aduci muzica nouă în club sau la radio, și majoritatea va afișa reticență – după cum spune și piesa de mai sus, nu dansează dacă nu știu piesa. Nu e ceva familiar, nu ne trebuie, dă-mi ceva ce știu deja, ca să mă simt și eu cunoscător. Dar vrei ceva nou? Daaaaa, normal! …
E foarte interesant de studiat din punct de vedere psihologic comportamentul consumatorului de muzici, fie că e la club, fie la radio. Am experiență cu ambele și am constatat că spiritul critic este foarte acut, cu toate că aproape niciunul dintre participanți nu are pregătire muzicală. Mai ales la concerte sau seri de club, trebuie să stai bine cu nervii în calitate de performer, căci foarte ușor poți cădea în dizgrație. De foarte multe ori e pe modelul: am plătit bilet, păi, pe banii mei, fă bine și impresionează-mă. Desigur, nu putem generaliza, există și public foarte deschis, însă, din păcate, nu predomină. Mai ales publicul din orașele mari, care a văzut tot felul de artiști cu greutate la ei în urbe, are senzația că automat a devenit critic muzical și atunci îi cresc și pretențiile.
Pe undeva e normal, nu le cere nimeni să fie ușor impresionabili de orice act artistic mediocru, însă uneori, în calitate de muzician, simți carapacea aia impenetrabilă de fals cunoscător, care nu e benefică nici pentru artist, nici pentru cei din public. Ceea ce mi-ar plăcea să înțeleagă oamenii care merg la un eveniment muzical este faptul că ei, o dată intrați în sală, devin parte integrantă a show-ului. Artistul se hrănește din feedback-ul publicului, pozitiv sau negativ, dar un public inert nu va ajuta niciodată. Arată și dacă-ți place, și dacă nu, dar nu fi stană de piatră! De exemplu, un DJ, care nu vine cu setul făcut de acasă, se bazează pe reacțiile publicului, construiește pe parcurs, pe baza a ceea ce primește ca răspuns. Se adaptează (în limita posibilă) și, într-un mod ideal, dacă și publicul este deschis, se ajunge la acea simbioză artist-public de care vorbeau și cei de la Faithless în piesa „We become ONE”. Și atunci este minunat, pentru ambele tabere. Așadar, vă rog, nu mai fiți simpli plătitori de bilet și dansați și pe ceea ce nu cunoașteți; o să vedeți, imediat vă veți simți altfel! 🙂
